Cluj Napoca, destinaţie finală

După o iarnă lungă şi o primăvară în care am avut probleme cu sistemul de prindere de la pedale, a venit timpul să fac prima cursă serioasă din 2012.

Într-o vineri de iulie în care parlamentul decidea suspendarea preşedintelui, eu, am lăsat politica acasă şi am plecat împreună cu Beny spre Cluj Napoca. Echipaţi de un drum lung, am pornit la ora 16:00 din Micăsasa pe drumul naţional 14b spre Blaj, oraş ce îl aveam de străbătut în drumul nostru spre destinaţia finală. Pedalam pe o şosea perfectă pentru bicicletele noastre şi o temperatură care nu era tocmai prietenoasă cu noi. Apropiindu-ne de Blaj am văzut că au început să apară câţiva nori, iar curând au început să cadă picurii mari de ploaie. La început m-am bucurat de ploaia ce ne răcorea dar în scurt timp ploua atât de tare încât ne era aproape imposibil să pedalăm, mai ales că vântul sufla din faţă. Din semnele lui Beny am înţeles că trebuie să ne oprim şi să aşteptăm trecerea ploii. Ne-am adăpostit într-un magazin Internity de unde am şi primit de la o vânzătoare foarte amabilă o pungă pentru a ne proteja telefoanele şi portofelele care erau acum aproape ude. Nu a trebuit să aşteptăm prea mult să se oprească ploaia şi astfel ne-am putut continua drumul. Chiar şi puţin mai grei din cauza hainelor ude de pe noi, căţărarea de la ieşirea din Blaj a fost “floare la ureche” mai ales că ştiam că mai avem 100 de km de parcurs.

Pe o şosea plată am continuat pe DN14 până la Teiuş unde am făcut o scurtă pauză de masă încărcându-ne bateriile pentru greul care abia acum începea. Uscaţi în totalitate am intrat pe E81 fiind mereu atent la bornele kilometrice care indicau distanţa până la Aiud, oraş în care aveam de făcut prima căţărare serioasă. Drumul era acum în urcare şi coborâre punându-ne muşchii serios la treabă. După ce am trecut de Aiud şi de prima căţărare gândul îmi zbura la Feleac, deal ce trebuia să îl escaladăm la sfârşitul traseului.

Pe parcurs consultam profilul traseului şi îmi doream să ajung mai repede la Feleac să scap odată de căţărarea respectivă. După încă o pauză scurtă în localitatea Unirea am intrat în judeţul Cluj iar soarele începea să se ascundă, temperatura era potrivită de pedalat şi mă bucuram de fiecare kilometru parcurs astfel încât nici nu am simţit cum am ajuns în Turda, unde am ţinut neapărat să îmi iau o Cola. Am oprit la un magazin unde am făcut o pauză scurtă care speram să fie ultima, nu a fost aşa pentru că nici nu am reuşit să părăsesc oraşul şi o pană m-a forţat să mă opresc. Pe roata din faţă aveam un cauciuc puţin defect, iar într-o curbă m-am înclinat mai tare şi am prins o piatră care mi-a spart camera. Am reparat defecţiunea repede şi am pornit spre ţintă mai grăbiţi ca până acum ştiind că mai avem o oră până noaptea îşi făcea simţită prezenţa. La fel ca în Blaj reintram pe şosea direct într-o căţărare doar că de această dată era mult mai lungă, dar am reuşit să o escaladăm iar ca încoronare la sfârşitul căţărări am mai primit o ploaie, dar de această dată nu ne-am mai permis să ne oprim. Pentru că timpul nu era de partea noastră rulam cu o plăcere nebună prin apa acumulată pe carosabil iar când vedeam roata ce îşi croieşte drum prin bălţile care îmi ajungeau la picioare aveam un sentiment de plăcere.

Prin ploaie am ajuns în sfârşit la poalele Feleacului care ne îndemna să îl escaladăm, după 100 de km muşchii erau încălziţi iar efortul care trebuia să îl depunem nu era atât de mare precum m-am îngrijorat eu. Ajungând în vârf am consultat pentru ultima dată profilul şi am început coborârea spre oraşul de pe malul Smeşului. Priveliştea era una frumoasă dar din cauza ploii ce începea din nou şi a serii ce era aproape de noi nu am reuşit să o savurez la maxim. Am coborât cu o viteză destul de mare spre oraş dar îmi era frică în curbe să nu repet incidentul de la Turda, am intrat în Cluj iar după 300 de metri de ceea ce mi-a fost frică nu am scăpat, am spart din nou. Am aşteptat până şi-a dat seama Beny că nu îl mai urmez, şi a trebuit să se întoarcă să reparăm defecţiunea încă o dată pentru că el avea ustensilele de reparat. Apoi am străbătut oraşul în care noaptea sa instalat serios iar bâjbâind prin întuneric am ajuns la ţintă. Într-o localitate mărginaşă Clujului ne aştepta sora mea şi cumnatul meu cu o mâncare bună, dar până să mănânc mi-am văzut pentru prima dată cel deal 8-lea nepoţel care avea doar o lună. După o zi atât de bună somnul nici nu avea curajul să îmi dea târcoale, dar într-un final i-am dat eu lui târcoale.

Clujul este frumos, nici nu am zis altfel, doar că după o dimineaţă în care m-am jucat cu Maya, nepoata mea şi m-am contrazis pe teme politice cu taso a venit momentul în care a trebuit să accept că decomandată locuiesc în Micăsasa de care mă despărţeau 150 de kilometri. Am pornit alături de camaradul meu spre casă traversând oraşul lui Boc dintr-un cap în altul fără să mai fiu atent la frumuseţea oraşului. Cu multe semafoare şi un trafic nebun am reuşit să ieşim din oraş dar nu înainte să cad o dată din cauza SPD-ului care nu s-a decuplat. De data asta nu ne bucurăm că scăpăm de traficul nebun pentru că ne aştepta căţărarea Feleacului, o căţărare de categoria a 2-a care era atât agresivă, mai ales când termometrul arăta 42 de grade şi lungimea era de 14 kilometri. Totul era atât de deprimant. Treptat am trecut fiecare kilometru şi am suflat uşurat că am scăpat de ce era mai greu. A urmat o coborâre lungă şi încă câteva căţărări şi coborâri mai mici încât nici nu am realizat cât de repede am ajuns deasupra oraşului Turda, iar în drum spre oraş trebuia să depun efort doar cu mâinile pentru a frâna. Coborârile nu le-am putut savura în totalitate pentru că nu eram sigur pe pneul de pe faţă şi am decis să rulez preventiv. Din Turda ne-am continuat traseul pe E60, drum ce duce spre Târgul Mureş. Treceam cu o viteză medie de 30km/h prin comunele lungi şi aveam senzaţia că încă de la Cluj rulez doar prin localităţi. Câmpia Turzii, Luduş şi Iernut sunt doar câteva din localităţile care le-am lăsat în urmă în goana noastră spre casă. De la Iernut am părăsit drumul E60 şi am intrat pe DN 14A, doar că o dată cu părăsirea drumului European şi fericirea noastră ne-a părăsit pe noi. Drumul de la Iernut era oribil iar amândoi căutam să ne croim traseul printre gropile care era imposibil să le evităm în totalitate mai ales că încercam să ne protejăm şi bicicletele. Ştiam că drumul rău se va termina curând doar că pentru un drum bun trebuia să plătim un preţ, preţ ce consta în trei căţărări grele. Cu scurte pauze între ele am trecut treptat de Târnăveni, Botorca, şi Blăjel şi fireşte, la sfârşitul fiecăreia a urmat o coborâre la fel de abruptă, spre deliciul lui Beny care în coborâre depăşea şi maşinile.

Ajunşi la Mediaş mi-am luat rămas bun de la Beny pentru că el a ajuns acasă doar că eu mai aveam de rulat solitar încă 30 de kilometri, iar cu toată oboseala acumulată în 50 de minute aveam să ajung acasă satisfăcut de un traseu total de 291 de kilometri cu adevărat fain.