Maratonul Făgetului 2013

Duminică, 28 Aprilie, eram la linia de start a primului maraton din viaţa mea. Cu o vreme excelentă pentru a savura natura şi cu emoţiile competiţiei, eram pregătit pentru această nouă experienţă, Maratonul Făgetului, competiţie organizată de excelent de Clujul Pedalează.

Am ajuns la linia de start, în parcarea centrului comercial Pollus Center, în jurul orei 9:30 şi am început să privesc în stânga şi-n dreapta să văd ce fac ceilalţi ciclişti încercând să mă comport ca ei, dar se vedea pe faţa mea că sunt nou în branşă. Începeau să apară maşini cu biciclete suspendate pe plafon şi în scurt timp parcarea era împânzită de rideri dornici de aventură. Am făcut câteva ture de încălzire şi după ce am participat la şedinţa tehnică m-am aşezat la linia de start cu puţin timp înainte de ora 11:00, oră la care era programat startul. Din cauză că participam la tura lungă am fost între primii rideri la start, puţin în spatele „greilor” de la Elite. Mă uitam în stânga şi în dreapta, auzeam poveşti în pluton despre Elisei Miron, Kelemen Arpad sau Lucian Logigan şi habar n-aveam că ei fac parte din „spuma” Mtb-ului Românesc.

Ora 11:00, startul, categoria Elite în faţă, mergeau la „plasa” maşinii de poliţie iar noi cei de la maraton în urma lor. După două viraje maşina poliţiei s-a blocat, dar asta nu a putut bloca şi cele peste 1000 de roţi care s-au pus în mişcare. Ne-am învârtit puţin în parcarea centrului comercial până maşina poliției şi-a croit drum printre rideri în faţa plutonului iar apoi am reintrat în coloană. Am intrat pe drumul european în sprint şi am apucat să iau roata celor de la Geiger, pentru că după echipamentele lor arătau a profesionişti, nu ştiam că de fapt chiar este una dintre cele mai bune echipe din ţara sau că sunt din Sibiu. Am intrat în Cluj Napoca dinspre Floreşti în pluton şi am luat-o la dreaptă spre pădure, în momentul intrării pe off road eram în spatele luI Vlad Săbău, de data asta mi se părea interesantă bicicleta lui, un Cannondalle roz.

După ce am intrat în pădure a început chinul pentru mine. Era o căţărare lungă şi eu pentru prima dată făceam cunoştinţă cu off road. Nu aveam nici cele mai mici cunoştinţe despre cum trebuie să abordez un traseu de XC şi nici cele mai mici experienţe cu această ramură a ciclismului cât despre antrenament nu poate fi vorba. Singurele experienţe au fost câteva căţărări scurte pe dealul din spatele casei mele maxim 5 la număr şi câteva ture pe drumul de pe marginea canalului Rin – Dunăre din Germania, ţară de unde ajunsesem în urmă cu o zi. Dacă mai pun în balanţă că bicicleta era nouă, aveam 30 de kilometri parcurşi cu ea în ziua precedentă, aş spune că eram străin de tot.

Prima căţărare era deprimantă şi din cauza celor relatate mai sus mă încerca des gândul renunţării. Îmi venea să mă întorc înapoi şi să rămân la cicloturism, acolo unde nu sunt presat de un cronometru sau de alţii concurenţi. Totul devenea şi mai deprimant când vedeam că sunt depăşit de mulţii rideri dar acum îmi dau seama că eu eram prea în faţă pentru prima mea experienţă şi nu aveam cum să rămân alături de favoriţi.

Am strâns din dinţi şi am trecut de primi 15 kilometrii şi implicit de prima căţărare iar pe coborâre, după ce am depăşit câţiva rideri, o dată cu accesiunea în clasament şi moralul începea să crească pentru că era mult sub „nivelul mării”.

Mi-am continuat drumul solitar depăşind câte un rider, evitând a mă opri la punctele de alimentare, eram alimentat de acasă cu batoane, banane şi izotonice neştiind că primim aceleaşi „chestii” de-a lungul cursei şi nu trebuie să le car eu în rucsac. Înainte de Tureni am ajuns un rider de la Clujul Pedalează, Kiss Geza, care mi-a propus să mergem împreună, socializând am reuşit să trecem de localitatea menţionată şi să mai ajungem încă unul din urmă, un rider din Timişoara care s-a alăturat micului nostru grup. Am mers o porţiune bună împreună ascultând poveştile lor despre maratoanele la care au mai participat iar când le-am spus că pentru mine era prima experienţă de acest fel m-au încurajat şi au spus că merg exagerat de bine ţinând cont de circumstanţe. Asta mi-a dat şi mai multă energie iar după un un timp riderul din Timişoara a rămas în urmă şi apoi m-am distanţat şi de Geza care la sfârşit mi-a spus că s-a pierdut pe traseu şi a făcut ceva kilometrii în plus. Am plecat de unul singur spre linia de sosire cu viteză, poate prea cu viteză şi într-o curbă nu am reuşit să reduc suficient, presiunea mare care o aveam în roţi şi drumul forestier n-au fost de acord să trec fără a-mi lăsa nişte urme. M-am ridicat şi mi-am continuat drumul cu piciorul şi mâna stângă plină de sânge. Nu mai conta nimic, vroiam doar să pedalez, ignoram propunerile echipajelor SMURD de la punctele de alimentare de a am pansa spunându-le că la finish au voie să facă asta.

Mai aveam puţin kilometrii până la final când în faţa mea s-a conturat un nou deal abrupt care mă îndemna să-l urc, Golgota. Am intrat în căţărare şi după puţin timp am descălecat şi urcam pe lângă bicicletă destul de sprinten depăşind alţi ciclişti, majoritatea de la tura scurtă, pe faţa cărora se vedea cum îşi căra la deal povara precum mântuitorul în mitul Biblic.

Am ajuns sus, imaginea care se vedea la orizont era una perfectă după o asemenea căţărare. Puteam zării parcarea undeva jos în vale şi o mulţime de oameni care mişunau în zona linei de finish, dar ce era mai îmbucurător era că până la finish era doar coborâre. Am reuşit să mai depăşesc un rider chiar înainte de linia de sosire terminând astfel primul maraton pe locul 10 la categorie, 70 de kilometrii cu un timp de 3:49:56.

Am avut şi proprii fani la linia de final, fratele meu şi încă doi prieteni, care m-au încoronat cu steagul României pe umeri. A fost o cursă pe cinste care m-a făcut să mă îndrăgostesc de această „sectă” a ciclismului. Urmează alte concursuri, antrenamente corespunzătoare şi pe viitor sper că şi podiumuri.