Transfăgărășan + Bike = Perfect

Trecuse mai bine de un an de la ultima cursă lungă pe şosea. Nu, nu mi-a dispărut pasiunea pentru ciclism dar anul 2013 a schimbat percepţia mea despre acest fenomen. M-am reprofilat, am început să pedalez pe Mountain Bike, disciplină la care am participat la mai multe maratoane de Cross Country. Probabil din acest motiv am pus pauză cicloturismului iar turele pe bicicletă se rezumau la drumurile forestiere din împrejurimile comunei în care locuiesc. Este adevărat că în 2013 nu am avut nici cursieră care să mă motiveze să parcurg distanţe lungi, cea mai lungă distanţă fiind un drum Micăsasa – Sibiu - Micăsasa care măsoară aproximativ 115 km.

Profitând de vremea bună a unui sfârşit de octombrie, m-am hotărât să revin la pasiunea iniţială, cicloturismul. Am ales un traseu pe care îmi doream de mult să îl parcurg dar de fiecare dată intervenea ceva şi astfel îl amânam. Bălea Lac este un punct în care majoritatea cicliştilor autohtoni au ajuns iar eu nu am vrut să mă las mai prejos.

Am plecat într-o dimineaţă de toamnă înspre Sibiu unde m-am întâlnit cu doi prieteni alături de care urma să pedalăm pe Transfăgărăşan. Din cauză că mă trezisem cam târziu, drumul până la Sibiu l-am parcurs într-un ritm destul de ridicat consultându-mi mereu distanţa parcursă în paralel cu timpul rămas până la ora plecării din Sibiu. Am făcut şi o mică scurtătura a traseului, profitând de faptul că pedalăm pe un mtb cu pneuri de asfalt de 1.50 care se descurcau destul de bine şi pe drum forestier, am trecut din localitatea Şeica Mică în localitatea Şeica Mare peste deal scurtând astfel drumul până la Sibiu cu aproximativ 15 kilometri. Am ajuns la punctul de întâlnire cu o întârziere de aproximativ 15 minute iar după ce mi-am cerut scuze, am pornit pe DN1 alături de Ruby şi Filip. Pedalam destul de leje,r cu o viteză constantă de aproximativ 28 km/h nerăbdător să ajung la clasicele căţărări de pe transfăgărăşean. Cu o pauză la Vestem unde Filip şi-a verificat presiunea din roţi, ne-eam continuat periplul pe E68. Drumul până la Cârţişoara a decurs normal, mai o poveste, mai o rock-ăreala în cască, trecând treptat de Bradu, Avrig şi Porumbacu, am ajuns la Cârţişoara şi am intrat pe transfăgărășan. După ieşirea din localitate am făcut o scurtă pauză unde am mâncat un baton energizant şi apoi a început raiul.

Obişnuit cu căţărările din mtb, căţărările mi s-au părut floare la ureche, pe intreaga căţărare nu am fost nevoit să cobor pe foaia mică. Mă bucuram de căţărări chiar dacă nu erau foarte solicitante iar din când în când, mă opream să le fac poze tovarăşilor mei de drum. Până la Bălea Cascadă am urcat umăr la umăr cu Ruby savurând peisajele ce erau mai interesante cu fiecare serpentină urcată. După o pauză la Bălea Cascadă, ne-am continuat drumul presărat cu câteva pauze în care făceam poze şi pe alocuri socializam cu alţi turişti, unii fiind şi ei pe biciclete dar ei coborau. Cu 9 kilometri ramaşi până sus la lacul Bălea m-am hotărât să plec în „evadare” sprintând de unul singur pe ultimele serpentine care erau cele mai agresive. Peisajele erau dea dreptul fascinante iar zăpada de pe crestele munţilor era „cireaşa de pe tort”. Ajuns sus, am luat masa la Cabana Bălea Lac unde mâncarea parţial a fost oribilă, apoi am mai pierdut vremea la fosta casă de vacanţă a lui Nea Nicu, Cabana Paltinul.

După o şedinţă foto în care am încercat să prindem cadre cu crestele parţial înzăpezite şi cu asfaltul ce-şi croia drum printre bolovani, ne-am pus echipamentul strâns pe noi şi am început coborârea. Primele curbe le-am luat destul de încet pentru că nu eram obişnuit cu roţile de asfalt de pe mtb şi în plus era şi nisip pe partea carosabilă şi nu am vrut să risc. Treptat m-am obişnuit cu bicicleta şi am trecut la trenă bucurându-mă de curbe şi de viteză. Am fost aproape de două căzături din cauză că începeam prea repede pedalarea în curbă şi loveam cu pedala de asfalt dar m-am redresat la timp de fiecare dată. Am ajuns în Cârţişoara în 35 de minute cu o viteză medie de peste 55 km/h şi o adrenalină mult peste limita normalului. După încă o pauză şi o cola, am pornit spre Sibiu fiecare cu căştile în urechi în ritm mediu. După câteva minute după ce am părăsit transfăgărășanul a început să se întunece, astfel ultimii kilometrii i-am făcut pe timp de noapte.

Ajunşi în Sibiu am stat puţin la poveşti şi am pus la cale o altă tură în viitorul apropriat, apoi am plecat, ştiind că mai am încă 60 de kilometri până acasă. După ce mi-am vizitat foşti colegi din căminul studenţesc m-am pornit la drum prin beznă ajutat de un far care uită adesea să lumineze. În Șeica Mare am scurtat din nou traseul iar înainte să intru în pădure am un câine  fugea şi lătra insistent lângă piciorul meu drept, am decuplat spd-ul şi l-am atins puţin, un sunet scurt, ciudat şi nu l-am mai auzit apoi. Drumul prin pădure noaptea este destul de înfricoşător dar ce putea să mi se întâmple până la urmă? Să apară un mistreţ să-mi ducă trena? sau eu lui?:D Am ajuns casă într-un final satisfăcut de 260 de kilometri faini şi spre surprinderea mea picioarele nu dădeau semne de oboseală.