Apulum, cetatea cuceirtă în şa

       Dacă este sâmbătă înseamnă că sunt din nou pe bicicletă, parcurgând un traseu lung. Ca şi în precedentele două curse, am pornit spre Blaj pe DN14b, dar de această dată eram hotărât să vizitez oraşul Alba Iulia.

     Era deja ora 14:00 când am pornit de acasă, iar soarele ardea cu putere. După ce am parcurs cei 20 de kilometri până la Blaj, am fost nevoit să opresc să îmi reîncarc bateriile cu două doze de energizant, aveam nevoie ştiind că urmează escaladarea serpentinelor de la ieşire din oraş. Fireşte că am trecut cu bine de prima căţărare de pe traseu şi aveam în faţă mulţi kilometri de drum plat, drum ce era plat până la Alba Iulia. Vântul sulfa bine pentru mine, iar în timp ce rulam pe şosea pentru a alunga plictiseala ascultam radio. Mai aveam înca puţini kilometri până la Teiuş când trebuia să urmez un drum secundar pentru a scurta lungimea traseului, dar pentru că în Romania responsabilii drumurilor nu ştiu monta idicatoarele corect, am fost nevoit să intru în Teiuş şi de acolo să intru pe drumul European ce vine de la Cluj. Dar până să intru pe drumul European am oprit la o trecere de cale ferată unde m-am întâlnit cu un prieten ce lucrează la o firmă producătoare de îngheţată şi cum era normal, mi-am răcit instalaţia cu o îngheţată rece şi bună. După scurta pauză am continuat pe E81 încă cativa kilometri numărând fiecare kilometru ce îl mai aveam de parcurs până în vechea cetate Apulum. Dacă în urmă cu mulţi ani romanii au cucerit cetatea pe cai, eu în secolul XXI cuceream cetatea pe bicicletă şi dacă Mihai Viteazul a străbătut cetatea în şaua unui cal eu aveam să o străbat în şaua unei cursiere.

   

        Cum era normal m-am oprit în vechiul oraş să admir frumuseţea lui şi să îmi relaxes muşchii iar după scurt timp am părăsit oraşul unirii, dar nu m-am întors spre casă, mi-am continuat drumul spre Sebeş, cu gândul să îl marchez şi pe el pe lista oraşelor străbătute în şa. La ieşire din Alba totul era bine dar cu cât înaintam, picioarele îmi dădeau semne de oboseală asfel încât am ajuns la intrare în Sebeş fără a mai avea nici o forţă în membrele ce m-au adus până acolo. Am oprit într-un parc şi m-am aşezat pe o bancă încercând să mă gândesc ce mijloc de transport m-ar putea duce acasă, dar după o jumătate de oră de odihnă am strâns din dinţi şi m-am urcat în şa hotărât să termin ce mi-am propus. Mă îndreptam spre Sibiu, şi de la 50 de kilometrii distanţa se tot micşora dar foarte încet, mai ales pe prima porţiune de drum unde drumul este într-o urcare continuă şi abruptă, precum viaţa oamenilor adevătaţi. Am avut parte şi de coborâri pe parcursul cărora mă odihneam şi am fost norocos să mai întalnesc înca un biciclist care mi-a dus trena câţiva kilometri dar am renunţat apoi pentru că mergea prea încet. Am lăsat în urmă Miercurea Sibiului şi Sălişte şi simteam cu fiecare pedală ce o dădeam că mă apropriu de Sibiu. Doar că înainte să ajung în oraşul lui Herman, trebuia să escaladez o căţărare de categoria a treia iar apoi să traversez comuna Cristian ca mai apoi să ajung în oraşul care îmi era atât de drag mie. Cu eforturi mari am ajuns la intrare în Sibiu dar nu am intrat în oraş, am urmat drumul spre casă iar dacă până atunci număram câţi kilometri mai am până în Sibiu de acum am început să număr kilometri până acasă, 52 la numar.

Mai aveam să trec de Ocna Sibiului şi încă câteva sate izolate, iar datorită drumului degradat viteza de rulare a scăzut considerabil, sau din cauza oboseli?:D

Oricum, am reuşit cu greu să parcurg fiecare kilometru mai ales când aproape fiecare pantă îmi smulgea puţina putere care o mai aveam în corp. Ceasul arăta ora 20:00 când am intrat în Micăsasa. Home, sweet home!!! A fost cea mai grea cursă, a fost pentru prima dată când am simţit că picioarele nu mai fac parte din coprul meu, dar pot spune satisfacut că a fost o cursă pe cinste.