Ciclist nu extremist

Nu-s extremist, nici măcar nu sunt de acord cu oamenii care ies în stradă pentru Roşia Montană şi am motivele mele pentru care nu sunt de acord dar cu toate astea în weekendul care îmi stătea în faţă urma să iau parte la o acţiune de protest împotriva gazelor de şist. De ce? Pentru că îl cunoşteam pe „liderul protestelor” şi ştiam că el e afectat direct de problema gazelor de şist şi mai ales ştiam că toată chestia nu e comercială. Adică omul este un om care chiar face ceva cu agricultura bio şi nu foloseşte acest trend doar pentru a face bani. Nu-i ca toţi Bucureştenii sau locuitorii altor oraşe care au trăit doar printre betoane şi ies în pieţele asfaltate să protesteze că se distruge Roşia Montană când ei nu au capacitatea de a o localiza pe hartă.

In fine... mi-am luat bicicleta şi am plecat spre Moşna, locul unde se strângea lumea la protest. O oră mi-a fost suficient să ajung în localitatea învecinată cu Mediasul şi asta pentru că urma să mă întâlnesc cu mai mulţi ciclişti din Sibiu care şi-au anunţat prezenţa la protest. Am ajuns la familia Schuster acasă unde era plin de oameni porniţi să câştige războiul împotriva celor de la Prospecţiuni SA, dar spre dezamăgirea mea ciclisti Sibieni nu ajunsese. După o scurtă organizare s-a plecat în marş cu maşinile spre localitatea Alma Vii, locul unde firma lui Ovidiu Tender îşi făcea de cap.

Fiind singurul ciclist prezent la eveniment, rulam singur printre maşinile care claxonau până în momentul în care am văzut că sunt depăşit de alţi ciclisti. Băieţii de la Mediaş au ieşit la tură aşa că imediat le-am luat roata începând să fac ce ştiu mai bine, să pedalez, i-am lăsat pe protestatari să protesteze. Am plecat spre Agnita cu grupul care număra acum 6 rideri. Primele căţărări între Moşna şi Perişor le-am urcat lejer alături de Paul Puiu care fuge pentru Nomad şi este cel mai bun ciclist din Mediaş. După câteva poveşti a urmat coborârea lungă şi apoi drumul plat cu căţărări scurte nesemnificative. După coborâre ne-am regrupat şi am mers în pluton până dincolo de Pelisor conduşi de trena lui Paul. Rulam cu o viteză de 34-35 km/h la plasa lui Paul care la un moment s-a tras în stânga drumului lăsându-mă pe mine în faţă. Din toată faza eu am interpretat că riderul de la Nomad m-a invitat să duc eu trena aşa că m-am conformat. Am început să pedalez în ritmul meu şi imediat ciclocomputerul indica viteza de 38-39 km/h, puţin cam mult pentru o tură de plăcere dar vânzând că sunt urmărit de alţi doi ciclişti care stăteau la plasa mea am continuat să menţin viteză aproape de 40 km/h.

În Bârghiş, la intrarea pe drumul ce face legătura între Agnita şi Sibiu m-am uitat în spate, am văzut că am rideri la plasă şi apoi asigurându-mă am intrat pe asfaltul perfect ce ducea spre Agnita, dar două zgomote ciudate mi-au distras atenţia. M-am oprit brusc şi am observat că riderul din spatele meu „mi-a luat roata” la propriu la ţintă. Partea bună a fost că nu am căzut nici eu nici el, dar roata lui din faţă a avut de suferit. El şi-a rupt două spiţe iar roata mea de pe spate s-a strâmbat puţin dar nu foarte tare. Până la urmă mi-a fost milă de bicicleta lui pentru că doar roata care a stricat-o valorează mai mult decât toată bicicleta mea. Asta e... un moment de neatenţie...

După incident eu am continuat alături de Paul şi Marius Aldea să pedalăm până în Agnita pe când ceilalţi rideri s-au întors spre Mediaş, fiindu-i destul de greu celui implicat în accident să pedaleze fără două spiţe când roata avea maxim 20.

După ce am ajuns în Agnita ne-am întors într-un ritm normal doar pe coborâri mărind viteza şi când Marius striga către agenţii de pază de la firma Prospecţiuni SA.

A fost un antrenament reuşit, peste 100 de kilometri într-un timp destul de scurt. Şi pentru protestatarii a fost o zi ruşiţa adunând sute de cabluri, învingăndu autorităţile care priveau neputincioase cum aceştia îşi aduc în sat prada câştigată în război.

Îmi pare rău că nu am rămas până la sfârşit la protest dar până la urmă sunt un ciclist nu un extremist.