Maratonul Făgetului 2014

Exact un an se împlinea de la primul meu contact cu lumea MTB-ului, o lume în care mă simt atât de bine şi care a devenit între timp activitatea ce-a mai de preţ din viaţa mea. După un an în care am muncit, am investit timpul şi energia, m-am întors la Cluj pentru a “cântării” evoluţia mea.

O dimineaţă de sâmbăta cu puţini nori şi stropi de ploaie, care treptat se transformă într-o zi perfect pentru ultima pregătire înaintea concursului. După ce mi-am ridicat numărul de concurs, în jurul orei 14, m-am întâlnit cu nişte rideri din Cluj şi cu prietenii mei de la Zalău şi împreună am mers în recunoaşterea traseului. Erau mai puţin de 24 de ore până la start şi nu era înţelept să parcurgem întregul traseu aşa că am ales să rulăm pe traseul scurt de 30 de kilometri, o mare parte din el urma să-l parcurgem la proba de maraton. Am urcat lejer Pădurea Făgetului cu mici pauze şi apoi am coborât pe potecile care încă mai aveau puţin noroi, urmând ca apoi să urcăm vestita “Golgota”. Anul trecut şi prima parte mi s-a părut extrem de grea şi de cele mai multe ori “descălecam” iar acum parcă acele căţărări se micşorase, aşa aveam impresia. “Golgota” anul trecut abia am urcat-o pe lângă bicicletă iar acum pedalam destul de lejer printre pietrele care încercau să-mi îngreuneze urcarea. Multe s-au schimbat într-un an şi chiar dacă săptămâna premergătoare nu a fost cea mai bună având multe defecţiuni la bicicletă şi nu numai, speram într-o cursă reuşită.

În aşteptarea startului

După o încălzire care am simţit apoi că nu a fost suficientă şi multe poveşti cu toată lumea, m-am aliniat la start şi aşteptam nerăbdător să treacă timpul. Puţin după ora 11 a început numărătoarea inversă şi am plecat escortaţi de maşina poliţiei spre Pădurea Făgetului. După ce am lăsat maşina poliţiei în dreapta noastră, ne-am croit drum pe potecile pădurii într-o căţărare lungă doar parţial agresivă. Am început destul de bine dar nişte dureri la spate nu-mi dădeau pace deloc. Mergeam foarte bine pe căţărări dar pe porţiunile de fals-plat pierdeam tot ce câştigăm în urcare şi asta din cauză că nu am o furcă ok. Oricum, după primi 9 kilometri am reuşit să fiu în topul căţărătorilor în 9 din cele 10 segmente create pe Strava iar în multe dintre ele i-am depăşit pe ciclişti de la Elite. Exact, am reuşit să fac asta cu bicicleta mea de 17 kilograme.

Zborul cu bicicleta

Suna promiţător, mai ales că evoluţiile mele anterioare mi-au demonstrat că mă descurc mult mai bine în cea dea doua parte a competiţiei fiind un ciclist de anduranţă nu de explozie. La kilometrul 9 am vrut să depăşesc un rider pe o potecă îngusta în coborâre, acesta a frânat brusc iar eu nu am avut timp să fac acelaşi lucru şi am încercat cu un ultim efort să trec prin stânga lui. Erau două pietre mari rotunde peste care trebuia să sar, fără o furcă care să preia din şoc am reuşit să sar pe prima piatră dar a doua fiind foarte aproape nu am reuşit să ridic de partea din faţă suficient cât să mă arunce pe roţi peste ea, la 40 la oră era aproape imposibil să fac asta. Am simţit că zbor, câteva fracţiuni de secundă a fost un sentiment plăcut, am aterizat pe spate, loc unde mi-a rămas o julitură zdravănă, iar apoi am văzut cum bicicleta zboară peste mine şi cade la 2 metri în faţa mea. A fost un salt de câţiva metri buni şi până m-am ridicat am fost depăşit de câţiva rideri. Mi-am pus bidonul la loc şi am plecat în urmărirea lor.

Locul unde mi s-au năruit speranţele

 Am ajuns la primul punct de control şi am oprit scurt iar apoi am început depăşirile. Kilometrajul s-a rupt, Strava s-a închis de la şocul căzăturii aşa că trăgeam tare şi ştiam un singur lucru, trebuie să revin cât mai în faţă. Totul a mers bine până când am intrat pe o porţiune de asfalt şi am văzut marcajele care arătau că mergem în sens opus. Era clar... am ratat traseul. Eram cu încă un rider şi imediat am făcut cale întoarsă dar după ce am pedalat înapoi doi kilometri ne-am întâlnit cu un grup de mai mulţi de 10 rideri care veneau pe acelaşi drum greşit.

Mai aveam câţiva kilometri până să reintru pe traseu şi din start am ştiut că şansele mele la timpul pe care mi l-am propus au scăzut dramatic plus că am căzut psihic. Anul trecut m-aş fi întors şi aş fi parcurs traseul dar de data aceasta nu terminarea în timpul limită era scopul meu, acum aveam obiectiv top 5 iar acesta nu mai era posibil din cauza acestei erori. Am ales să merg spre finish pe traseul care l-am scurtat cu aproximativ 15 kilometri. Am pedalat lejer, m-am oprit de două ori să-mi remediez defecţiunea tehnică de la braţul stâng al pedalei care mă sâcâie de câteva zile. Mai eram cu un rătăcit care a ratat traseul la fel ca mine dar înainte de Golgota am rămas doar cu cei de la tura scurtă pentru ca el a plecat în viteză spre finish. Eu vroiam să îi văd pe cei de la Elite cum urca Golgota şi i-am aşteptat la poalele ei. I-am lăsat să urce pe primii trei iar apoi am urcat şi eu tot pe bicicletă printre mulţimea de oameni care îşi împingeau la deal povara precum cei din Purgatoriul lui Dante. În coborâre până la finish şi apoi am primit medalia de finishier chiar dacă nu am fost unul dintre finishieri. Am fost descalificat deşi pot spune că am abandonat în momentul în care am ştiut că nu mai am şanse la obiectivul meu. Ar fi putut fi o zi bună dacă nu ar fi fost acea eroare.

Organizarea, marea problemă

Nu vreau să se simtă nimeni atacat pentru că înţeleg ce înseamnă să organizezi un eveniment pentru 800 de oameni, dar la această ediţie organizatorii nu s-au ridicat la înălţimea ştachetei pe care ei au ridicat-o acolo sus. Pentru mine competiţiile organizate de Clujul Pedalează erau cele mai bine organizate competiţii la care am participat şi mă refer aici la ediţia precedentă a Maratonului Făget si cea a Maratonului Gilău, dar anul acesta nu pot să spun acelaşi lucru. În primul rând startul a fost unul problematic, la proba de maraton o cunoştinţă a organizatorilor a vrut să îşi prezinte maşina “bombă” şi a fost plasat între pluton şi maşina oficială la startul fictiv iar acesta ne dădea practic ritmul. După ce ne-a dus la 25km/h pe plat în momentul în care am intrat în căţărare a călcat-o încercând să ne rupă sau nu ştiu ce avea în cap... mă rog, aceiaşi escortă a uitat să oprească la intersecţia ce ducea la intrarea pe drumul forestier si i-a dus pe cei de la proba de 30 de kilometri câţiva kilometri pe asfalt făcându-i pe aceştia nevoiţi să se întoarcă şi să parcurgă kilometri în plus.

Marcajul a fost unul bun, dar pe alocuri acesta a fost foarte şters şi mă refer aici la locul unde mi s-au năruit mie speranţele. Acolo unde am ieşit de pe traseu era un drum principal iar la un moment dat traseul vira la stânga, organizatorii spun că este marcaj pe stâlp şi probabil că este, dar nu ştiu cât se vede de bine. Dacă aş fi fost singurul care se pierdea înţelegeam, neatenţia mea era de vină, dar când 30 o iau pe acelaşi drum greşit organizatorii nu au nici o vină? Pe un drum de ţară pe plat mergi cu 35 la oră, eşti atent la roată la gropi etc, chiar poţi fi atent la o potecă care rămâne în stânga sau în dreapta ta? La sfârşit vorbeam cu un rider de la Elite şi mi-a dat dreptate, încuviinţând că acel punct este problematic. Când ai de ales între stânga şi dreapta iţi pui un semn de întrebare şi cauţi marcajul, dar acolo unde traseul părăseşte drumul principal şi intră pe un drum secundar este nevoie de oameni care să-i îndrume pe participanti. Nişte prieteni au fost săptămâna trecută în recunoaştere şi au trecut de 2 ori pe lângă marcaje, urmând drumul pe care m-am rătăcit eu şi i-au atras atenţia organizatorilor că acel punct este prost marcat iar aceştia nu au luat nici o măsură pentru a rezolva problema. Cum poţi veni apoi să-mi zici că îi mare semnul că n-ai cum să nu-l vezi?

Asta e... păcat că se întâmplă lucruri de genul pentru că nu fac cinste deloc organizatorilor care ne-au obişnuit cu maratoane organizate bine (din păcate acest maraton nu intră în această categorie) Data viitoare sunt sigur că nu voi mai rata drumul: D

O altă problemă care am sesizat-o este “Golgota”, fiind o căţărare repertoriată şi premiată, se produce un dezechilibru între elita de la 30 şi cea de la 70 şi nu mă refer aici la oboseală pe care o acumulează cei de la maraton. Când ajung cei de la tura lungă pe căţărare aceasta este plină cu amatorii de la 30 care abia se târâie în sus şi este aproape imposibil să treci printre ei că mulţi sunt inconştienţi sau neatenţi iar un mormoloc în faţa ta îţi taie din elanul care poate îţi aducea titlul de cel mai bun căţărător. Nu insist pe asta pentru că pe mine anul asta nu m-a afectat, nu ştiu dacă pot spune “din fericire”.

A fost multă lume nemulţumită şi trebuie înţeleşi. Mulţi au străbătut kilometri pentru a-şi bate joc doi poliţişti de ei sau pentru a urma un traseu prost marcat. Vreau ca criticile să fie constructive pentru că ar fi păcat ca la anul să vină alţii să se piardă în locul unde m-am pierdut eu.

Cu toate cele întâmplate a fost un weekend plăcut la Cluj deci sunt mulţumit.